O privire in grupurile de dezvoltare a personalitatii pentru copii.

Galerie

Această galerie conține 6 fotografii.

O privire in grupurile de dezvoltare a personalitatii pentru copii. Pentru cei care nu au avut ocazia sa vada copiii manifestandu-se in cadrul unui grup de dezvoltare emotionala, sociala si intelectuala, va oferim ocazia sa aruncati o privire in cateva … Continuă lectura

„Terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos si (ne)ciudat”

Despre minunatiile terapiei prin metafora a scris mama Verei (fetita cu sindrom Asperger despre care am mai scris aici) foarte frumos pe blogul ei:

„Terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos si (ne)ciudat

http://sindromasperger.wordpress.com/2011/11/14/terapie-prin-decodificarea-simbolurilor-povestea-copacului-frumos-si-neciudat/

Metafora, ca mijloc de expresie a unei interiorități speciale, devine din ce în ce mai limpede cea mai eficientă cale de a pătrunde în miezul personalității ei. Poveștile Veronicăi (care rareori conțin personaje reale ca atare, ea având o deosebită nevoie de a personifica totul) se intensifică tot mai mult deschizând porți și spargând lacăte grele către sinele ei.

Ultima poveste vorbește (așa cum i-a sugerat Ana Mintici într-o ședință de terapie) despre ea insăși și părinții ei, despre legătura dintre noi. Este o poveste în urma căreia am rămas multă vreme tăcută, cu nodul în gât și neștiind cum să gestionez această enormă cantitate de “mult interior” care ne copleșește cu profunzimea semnificațiilor lui.

In orice caz, eu și Ana am ajuns împreună la concluzia fermă că aceasta și nu alta este frecvența pe care trebuie “să cântăm” pentru ca Vera să audă muzica noastra. Metafora, citirea printre rânduri a creațiilor ei simbolice reprezintă drumul cel mai sigur către înțelegerea și ajutarea Veronicăi.

Povestea albinelor dansatoare și a copacului frumos și (ne)ciudat
Poveste compusă în data de 11. 11. 2011

Două albine dansatoare dansau până văzuseră un copac și se opriră. Ce copac ciudat este acolo! Un copac frumos, ni se pare nouă. Copacul acela ciudat… dar totusi nu e ciudat, șoptiră albinele dansatoare.
Apoi cele două albine au plecat și s-au întors la copac dar era o poartă mare incuiată de care nu puteau trece ca să ajungă la copac. Albinele aveau cheia. Dansul lor era cheia de la poarta mare incuiata.
Atunci a apărut și personajul magic care a dat la o parte poarta încuiată și albinele au putut ajunge la copacul frumos și (ne)ciudat.

Așadar Vera, copacul. Dansul albinelor, armonia cuplului de părinți reprezintă cheia cu care se descuie poarta mare către copac. Plus ajutorul neprețuit al personajului magic, terapeutul. Familia ei, două albine dansând. Cuibul perfect, stupul. Locul unde se face singurul aliment care nu se strică niciodată. Alimentul miraculos, cu atâtea proprietăți terapeutice, atât de hrănitor.
Ce copil fericit… Doamne! Multumesc…”

Multumesc mamei Verei pentru sensibilitatea cu care scrie aceste relatari atat de utile.

Psih.Ana Maria Mintici

Marturii despre o fetita rupta din soare

Acesta este titlul blogului de unde va invit sa cititi fragmente din viata unei minunate fetite pe care o am in terapie si a carei mama scrie despre experientele fiicei ei. Ea este diagnosticata cu sindrom Asperger dar sunt multe elemente care adesea o scot din categoria sindromului iar parintii adesea glumesc spunand ca este „sindromul Vera”. Acest blog este incarcat de emotie si de intelegere din partea mamei pentru fiica ei, si il recomand atat colegilor psihologi cat si parintilor. Pe aceasta cale voi mai transmite admiratia mea fata de mama Verei, care este un exemplu de daruire, acceptare si intelegere, si de la care parintii cu copii cu tulburari din spectrul autist ar avea multe de invatat.

Voi incepe cu un articol recent:
http://sindromasperger.wordpress.com/2011/10/27/a-gresi-e-omeneste/

Psih.Ana Maria Mintici

„a gresi e omeneste

Oricare ar fi greseala pe care o faci fata de ea, Vera te iarta din tot sufletul, mai ales atunci cand recunosti simplu, am gresit.

Desigur, are si ea niste limite. Daca greseala frizeaza un absurd inteles numai de ea, daca vreun algoritm este nemilos incalcat, daca elementele unei enumerari au fost inversate sau omise, daca folosesti fraze incomplete, daca sesizeaza orice mica eroare de comportament sau de exprimare, daca ordinea din mintea ei este amenintata sau atacata cu dezordinea unui “haos lumesc” – atunci ajunge in “punctul critic” si “nelinistea” se poate dezlantui ca o furtuna pe mare. Insa de multe ori, cand te astepti sa fie suparata pe buna dreptate, cand te simti cu musca pe caciula, exact atunci te uimeste cu un switch intelept catre pacea interioara si catre iertare.

Azi, in agitatia punerii in scena a unor piese de teatru, Tom a gresit niste cuvinte, rostindu-le stalcit, eronat. Pardon, s-a scuzat el imediat (stiind ca o crima sau o silaba asezata gresit in cuvant este acelasi lucru pentru ea), iarta-ma Vera, a gresit tati.
“Nu-i nimic”, l-a tintuit ea cu privirea (in ciuda sindromului).
Am invatat azi la cursul de arta ca a gresi e omeneste si ca daca cineva n-ar mai gresi, atunci el nu ar mai fi om.

Tom a amutit. Eu stiam de la terapeuta noastra Ana Mintici ca ii vorbise astazi Veronicai despre greseli si acceptarea lor. Dar, asa cum m-am minunat de multe ori pe parcursul acestei terapii, ma emotioneaza si ma lasa perplexa felul plenar in care Vera se umple de aceste mesaje, si le insuseste restructurandu-si sinele si redand informatiile intr-o forma uimitor de corecta, complexa si eficienta.

Asa cum spuneam la inceputul acestui blog, de multe ori simt ca traim pasind de pe palierul unei asa-zise anormalitati, mereu in cate o camaruta a fericirii… „