INTERVENTIA LOGOPEDICA – Cand? Unde? Cum?

„Ceva pare in neregula cu modul in care copilul meu vorbeste. Sa consult un specialist?”

Copilul tau a implinit deja doi ani, dar nu vorbeste inca. Sau o face, insa acest lucru se intampla rar si cu greu reuseste sa se faca inteles. Ori poate are cinci ani, insa pronuntia sa lasa de dorit: deformeaza sau omite anumite sunete, inlocuieste silabe. Ai remarcat ca, fata de alti copii,  pare sa aiba un vocabular limitat si ca in majoritatea conversatiilor se exprima incorect din punct de vedere gramatical. Sau este deja in clasa a treia, insa cu greu reuseste sa tina pasul cu colegii sai la scriere, citire sau matematica. Ai remarcat ca in ultima vreme a inceput sa se balbaie tot mai des. Ori ca vorbeste foarte rapid , ajungand sa „manance” sunete, silabe, si chiar cuvinte intregi. Sau dimpotriva, in comparatie cu cei din jurul sau, se exprima extrem de lent. Se poate intampla sa vorbeasca foarte incet, aproape in soapta sau ca si cum ar avea o raguseala care nu ii mai da pace.

De cele mai multe ori parintele este cel care remarca neregularitati la copilul sau, insa exista si posibilitatea ca de multe ori acestea sa fie trecute cu vederea, din varii motive: „este doar o faza”, „si ce daca nu se exprima corect, are timp sa mai creasca”, „se balbaie fiindca este prea inteligent – gandeste mult si repede”, „eu la patru ani mi-am dat drumul la vorba”, „nu citeste bine fiindca invatatoarea nu are tact pedagogic”, „este asa de dulce cand zice totos in loc de cocos”, „este mai timida, de aceea nu vorbeste clar”, etc.

Cert este ca, orice tulburare de limbaj are tendinta de a se agrava si consolida in timp, ca deprindere negativa. Incepand cu cele mai simple, tulburarile de limbaj produc efecte negative asupra personalitatii si a comportamentului copilului, ducand la frustrare, anxietate, stima de sine scazuta. O pronuntie deficitara netratata poate conduce la dificultati in ceea ce priveste scris-cititul.

Partea buna este ca tulburarile de limbaj au un caracter tranzitoriu si sunt corectabile, prin metode specific logopedice. Cu cat se intervine mai timpuriu si mai eficient, cu atat sansele de recuperare sunt mai mari.

„Vom merge la logoped. La ce sa ma astept ?”

Ai hotarat sa consulti un logoped. Fie din proprie initiativa, fie la sugestia unui alt membru din anturajul copilului, fie la recomandarea educatoarei, a medicului sau a invatatoarei … sunteti pe drumul cel bun! Indiferent ca cel mic are sau nu o problema, in cel mai bun caz vei fi primi confirmarea unui specialist cum ca totul este in regula. In cazul in care evaluarea va indica o tulburare, se va realiza si se va pune in aplicare  un plan terapeutic individualizat.

In functie de recomandarea primita sau de preferinta ta, poti gasi un specialist in mediul educational (gradinite, scoli, centre logopedice), in mediul clinic (spitale, clinici) sau in mediul privat (cabinete psihologice private). Important este ca persoana respectiva (psihopedagog, pedagog sau psiholog clinician) sa aiba pregatire in logopedie. Ca si client, este dreptul tau sa ceri informatii cu privire la specializarea persoanei in cauza, mai ales in cazul in care ai optat pentru serviciile unui cabinet privat.

Orice demers terapeutic porneste de la o evaluare. Intrucat limbajul si sistemul cognitiv se afla in stransa legatura, procesul evaluativ logopedic, daca este facut serios, are o natura complexa si o abordare holistica. Se va face o anamneza a familiei in ceea ce priveste prevalenta tulburarilor de limbaj sau a celor cu substrat neuropsihologic, se vor culege informatii cu privire la perioada de sarcina a mamei si a modului in care a decurs nasterea si perioada imediat dupa. Este important sa incerci, pe cat se poate sa iti amintesti detalii legate de evolutia copilului, in special din primii doi ani de viata: cum statea cu somnul si cu alimentatia, care era tonusul sau emotional, cum a evoluat motric, cand a inceput sa vocalizeze si sa verbalizeze si maniera in care a facut acest lucru, ce boli si ce fel de interventii a avut, etc. DSCN5261 cut logoCopilului i se va face o examinare a aparatului fono-articulator, in special a praxiei buco-faciale si a capacitatii respiratorii. Se vor evalua schema corporala, dominanta cerebrala (daca este stangaci/dreptaci sau daca lateralitatea nu s-a stabilit inca), orientarea spatio-temporala, auzul fonematic si achizitiile cognitive. In functie de varsta si de capacitatile copilului, modul de evaluare va varia. Dupa caz, se poate efectua si o evaluare care sa determine coeficientul de inteligenta al copilului, cu atat mai mult cu cat se suspecteaza un intelect liminar sau retard. Vor fi luate in considerare personalitatea copilului, mediul familial in care traieste, interesele sale.

In functie de rezultatele evaluarii se va realiza un plan terapeutic individualizat: modul in care va fi abordata tulburarea, ritmul si durata sedintelor de terapie, maniera in care familia va contribui la recuperarea copilului alaturi de logoped. Exista posibilitatea ca, in urma evaluarii, sa fiti directionati si catre alte tipuri de examinari – ORL, neurologie, audiologie, ortodontie, endocrinologie,  etc.

„Cat va dura terapia? In cat timp vor aparea rezultatele?”

Rezultatele si ritmul in care acestea vor aparea depind de numerosi factori: tipul de tulburare; numarul de sunete afectate (in cazul unei dislalii polimorfe, de ex);  varsta la care incepe terapia logopedica; rezultatul  interventiei chirurgicale (acolo unde este cazul); gradul de stabilizare al tipului neuro-muscular defectuos de vorbire; personalitatea si mediul copilului; existenta sau absenta unor tulburari asociate (retard, autism, ADHD, tulburare de tip opozitionist, hipoacuzie, paralizie cerebrala, sindrom Down, etc.) si nu in ultimul rand – gradul de implicare al familiei.

Este extrem de important ca intre logoped si parinti sa existe o stransa colaborare: specialistul te va tine la curent cu modul de abordare a copilului si a tulburarii acestuia, cu progresele si stagnarile sale si  iti va oferi explicatii cu privire la modul in care vei proceda acasa. Ceea ce logopedul construieste la cabinet, parintele va continua acasa!  In cadrul Centrului PsihArt, parintele participa la sedinta copilului, tocmai pentru a reusi sa intervina cat mai eficient in terapia copilului si pentru a obtine rezultatele urmarite intr-un timp cat mai scurt.

psih. Laura Trifu

Materialul publicat în acest articol reprezinta proprietatea autorului de drept şi nu poate fi copiat sau preluat fara acordul acestuia.

 

De ce un grup de dezvoltare personala pentru copilul meu?

DSCN2122 cut Dezvoltarea Personală Unificatoare în cadrul grupului experienţial reprezintă o metodă inedită şi eficientă de asistare şi stimulare a copilului în procesul de maturizare. ??????????Tehnicile expresiv-creative aplicate la grupul atat de preşcolari cat si de scolari, se află în perfect acord cu nevoile principale ale acestei vârste: nevoia de joc, nevoia de interrelaţionare, nevoia de acţiune şi de mişcare, nevoia de concret, nevoia de afirmare şi nu în ultimul rând, nevoia de confirmare din partea celorlalţi. Sentimentul apartenenţei la grup, al acceptării necondiţionate, încurajează autenticitatea fiecărui copil, deschiderea faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Copilul se va simţi apreciat aşa cum este el, confirmat şi valorizat. Va deveni mult mai conştient de sine, mai implicat şi mai dispus să adopte noi atitudini, conduite şi comportamente, fără a se teme de eşec sau de judecata celorlalţi. DSCN5496cutDesenul, jocul, mişcarea, metafora, fantezia ghidată, dansul, muzica, pictura, modelajul, colajul şi dramatizarea îl dezvoltă pe copil in toate planurile sale psihice: senzorio-perceptiv, motric, motivational-afectiv şi cognitiv.Toate aceste activităţi formative vor îmbrăca o haină ludică, cu atât mai mult cu cât jocul reprezintă un factor motivaţional important la această vârstă. Grupurile de dezvoltare personala au ca scop atingerea următoarelor obiective  majore centrate pe: pe modalitatea copilului de adaptare la grup, pe creativitate si spontaneitate, pe exprimare corporala, pe imaginea de sine si autonomie, pe competente emotionale si sociale.

autor: psih. Laura Trifu

Materialul publicat în acest articol reprezinta proprietatea autorului de drept şi nu poate fi copiat sau preluat fara acordul acestuia.

??????????

Interviu cu psih.Constantin Veronica pentru emisiunea „Totul despre mame” la PrimaTV

Pe 20 februarie 2012  ati putut viziona un interviu cu psih.Constantin Veronica la Centrul PsihArt pentru emisiunea „Totul despre Mame” la Prima TV. S-a discutat despre nasterea prin cezariana si implicatiile ei psihologice Aveti aici un extras din interviu.

Nasterea prin cezariana from TOTUL DESPRE MAME on Vimeo.

Interviu cu psih.Mintici Ana Maria pentru emisiunea „Totul despre mame” la PrimaTV

Imagine

Miercuri 1 februarie 2012 la 07:00 ati putut viziona un interviu cu psih. Ana Maria Mintici la Centrul PsihArt pentru emisiunea „Totul despre Mame” la Prima TV. S-a discutat despre cum il pregatim pe fratele mai mare pentru venirea pe lume a unui fratior sau surioare. Aveti aici un extras din interviu.

Fratele mai mare from TOTUL DESPRE MAME on Vimeo.

Puteti viziona aici intreaga emisiune. Daca va intereseaza sa aflati mai multe pe acest subiect, puteti citi postarea anterioara.

Pregătirea copilului mai mare pentru nasterea unui fratior


Autor: psihoterapeut Ana Maria Mintici

Venirea pe lume a unui nou copil poate aduce multe schimbări într-o familie. Părinții petrec mult timp și energie cu pregătirile și după ce copilul vine, multă din atenția familiei implică satisfacerea nevoilor de bază ale bebelușului.

Toate aceste schimbări pot fi dificile pentru copilul mai mare. Este normal ca acesta să fie gelos pe bebeluș și să reacționeze prin ieșiri neplăcute. Dar părinții pot pregăti copiii pentru venirea pe lume a bebelușului. Principalele trei lucruri pe care le pot face este să discute despre sarcină pe înțelesul copilului, a face anumite aranjamente ce-l implică pe copilul mai mare și a-l include în îngrijirea bebelușului. Toate acestea pot face lucrurile mult mai simple pentru toată lumea.

Cum îl anunți, ce faci apoi?
În timpul sarcinii:

Nu există un timp anume perfect pentru a spune copilului despre viitorul bebeluș, dar este important să țineți cont de faptul că atunci când veți spune copiilor preșcolari, va trebui să vă referiți la momentul în care bebelușul se va naște, nu în termeni de luni ci mai degrabă în anotimpuri, deoarece ei nu înțeleg conceptul de timp foarte bine. De exemplu, dacă bebelușul dumneavoastră se va naște peste 8 luni, în august, îi puteți spune copilului: ”frățiorul/sau surioara ta va veni pe lume la vară, când va fi cel mai cald afară”. E important să țineți cont și de aspectul spiritual, de dragoste când îi explicați copilului de ce a apărut atât el cât și fratele lui. O expresie care îmi place mult este: ”Tu doreai să te naști iar noi doream un copil”.

Câte detalii trebuie să îi dați copilului? Lăsați întrebările copilului să vă ghideze. De exemplu, un copil de 4 ani poate întreba: ” De unde vin copiii?”. În ciuda a ce vă gândiți, copilul nu vă cere să îi spuneți despre sex, ci în mod literal, de Unde vin. Ar putea fi destul să îi explicați: ”Bebelușul vine din burtica mămicii, unde are un culcuș special numit uter, în care a stat și el cândva”. Un copil care vrea să știe mai multe va întreba. Sunt unii copii care vor să știe detalii despre unde va dormi, ce va mânca, și e bine să îi spuneți.

Doctorul.
Ajută de asemenea, să explicați copilului că nu veți merge la spital pentru că sunteți bolnavă (cum este probabil să creadă). Spuneți-i cum dvs.mergeți la doctor pentru ca acesta să vadă, prin niște aparate speciale, cât a crescut bebelușul, cum îi bate inima și pentru a sfătui mama în legătură cu ce să facă. Puteți lua și copilul cu dvs. Știu despre o mămică isteață care a luat copilul mai mare la aproape fiecare control și a rugat doctorul să îi acorde nu mai mult de 1 minut atenție acestuia, luându-i tensiunea și măsurându-i greutatea. Acest minut a fost o investiție foarte bună, întrucât copilul s-a simțit important și implicat.

Dacă copilul dvs.se interesează mai mult de bebeluș puteți face anumite activități cu el: să treceți prin pozele cu el de pe vremea când era bebeluș, eventual de când erați însărcinată cu el, dacă aveți; să vizitati prieteni care au bebeluși, să vă gândiți împreună la nume pentru copii, să mergeți cu el la doctor pentru a asculta bătăile inimii bebelușului și în final, să faceți împreună geanta cu care veți merge la maternitate.

Pregătiri:
Am vorbit mai devreme despre anumite pregătiri pe care trebuie să le faceți înainte de a se naște bebelușul. În primul rând faceți planuri despre unde și cu cine va sta copilul când veți fi la maternitate. Apoi discutați aceste planuri, astfel încât copilul să știe la ce să se aștepte când vine ziua cea mare.

O idee interesantă este să-i găsiți copilului o păpușă-bebeluș pe care să-l învățați cum să o țină, cum să o atingă, să îi spuneți cât trebuie să o lase să doarmă, și așa mai departe. Dar aveti grija sa-i spuneti-i clar ca fratiorul nu va fi o papusa, si explicati-i diferentele.

Apoi, niște detalii foarte importante: dacă plănuiți să faceți schimbări sau mutări în aranjamentul camerelor, este esențial să le faceți cel târziu cu câteva săptămâni înainte de naștere. De asemenea, dacă copilul se apropie de un moment important cum ar fi renunțarea la scutece sau mutarea de la pătuț la pat, încercați pe cât posibil să faceți aceste schimbări înainte de naștere, sau amânați-le pentru mai mult timp, când bebelușul va fi deja de multă vreme acasă.

După naștere:
Este important să îți lași copilul să te viziteze la spital cât mai devreme posibil după ce bebelușul s-a născut, preferabil când nu sunt alți vizitatori, ci doar familia, pentru a face acest eveniment unul intim, de familie. De asemenea, pentru că știți că veți primi multe cadouri pentru bebeluș, e o idee bună să pregătiți din timp un cadou ”din partea bebelușului” pentru copil, astfel încât să nu devină invidios. Puteți vorbi și cu copilul pentru ca acesta să îi aleagă un cadou bebelușului.

Aducerea bebelușului acasă – implicarea copilului:
Încercați să mențineți pe cât posibil rutina de dinaintea nașterii, iar pentru a ajuta copilul să se acomodeze cu schimbările, implicați-l cât mai mult în activitățile zilnice care implică bebelușul, astfel încât copilul să nu se simtă dat la o parte.

Mulți copii vor să ajute la îngrijirea bebelușului. Acest ”ajutor” înseamnă că fiecare lucru va dura mai mult, dar îi va da copilului ocazia de a interacționa cu bebelușul într-un fel pozitiv. În funcție de vârstă, fratele sau sora pot distra bebelușul când schimbați scutecele, poate ajuta la împinsul căruciorului, la îmbrăcat, la îmbăiat, la a-l face să râgâie după ce-l alăptați, și de asemenea, poate vorbi cu bebelușul.

Dacă totuși, copilul dvs. Nu arată interes în direcția bebelușului, după ce ați avut grijă să-l pregătiți în timpul sarcinii, nu vă alarmați și nu-l forțați. Poate lua ceva timp.

Timp 1 la 1 cu copilul.
Găsiți orice oportunitate pentru a face lucruri doar cu copilul mai mare. Atât dvs. Mama cât și tatăl. Petreceți timp împreună când bebelușul doarme și dacă este posibil, stabiliți activități zilnice în care copilul mai mare să primească toată atenția unuia dintre părinți. A-l face pe copil să știe că există un timp special doar pentru el va reduce resentimentele sau furia față de noul născut.

De asemenea, reamintiți-le rudelor sau prietenilor de alte subiecte în afară de bebeluș, când sunt în vizită. Dacă întreabă cum pot fi de ajutor, sugerați o activitate distractivă cu copilul mai mare.

Evidențiați avantajele vârstei copilului.
Pentru că va vedea probabil că e posibil ca mai multe avantaje să aibă cel mic, e important să-l faceți pe copil să vadă avantajele vârstei sale. Câteva exemple ar fi: când cel mic bea lapte, să îi spuneți celui mare: ”Ce păcat că poate bea doar lapte. Ce-ar fi să mâncăm noi doi o înghețată?” sau atunci când bebelușul se culcă, seara: ”Ei, el trebuie să doarmă, dar noi putem merge să citim o poveste întâi!”.

Puneți-l câteodată pe locul 1
Câteodată, când știți că vă aude cel mare, și îl auziți pe cel mic că gângurește, spuneți-i: ”Îmi pare rău dragule, trebuie să mai aștepți un pic până vin să îți schimb scutecul, trebuie să îi fac surioarei tale un sandwich!”.

Ce se întâmplă, psihologic vorbind, cu copilul mai mare?

Practic, prin nașterea unui frate, primul copil pierde locul central din interesul părinților și exclusivitatea. Nașterea fratelui este trăită ca un moment de mari schimbări. Mediul de până atunci (familia, relațiile, obiceiurile, percepțiile) este schimbat, iar el este forțat să facă față unor cerințe noi, unei mame ”noi”, unor noi imagini în fața părinților.

Primul copil își așteaptă adesea fratele cu bucurie, ca pe un cadou, dar schimbările mamei adesea îl avertizează despre ceea ce se va întâmpla – mama se simte rău, nu e disponibilă pentru el uneori. Și astfel, spaimele pot apărea înaintea nașterii bebelușului. Adesea copilul își gândește fratele ca pe o păpușă, ca pe un partener de joacă la dispoziție, ca pe un copil care va fi certat în locul lui, ca pe un motiv de laudă în fața celorlalți.

Aceste fantasme se destramă odată cu nașterea: fratele nu numai că nu-i îndeplinește nicio nevoie, dar îi mai distruge și liniștea, familia, ”îi ia părinții”. În cazurile în care aceștia nu și-au pregătit copilul cel mare, acesta începe să simtă că aceștia l-au trădat (jucăria lor cea nouă e mult mai interesantă decât cea veche), fratele i-a furat părinții iar el, copilul, se simte abandonat, neiubit și neimportant.

Vine momentul în care copilul se vede nevoit să-și asume un rol secundar, sub semnul catastrofei uneori. Apare câteodată o teamă de ceva care schimbă fundamental lucrurile într-un singur moment. Odată cu nașterea bebelușului, el se vede prin comparație mai mare, și nu rareori am văzut copii care se revoltă împotriva acestei imagini noi prin regresie. Adică devine temporar mai mic. Această regresie apare sub multe forme: începe să vorbească precum un copil mic, reîncepe să facă pe el, refuză să folosească toaleta, merge în patru labe, plânge precum un bebeluș când vrea ceva.

Copilul ai cărui părinți nu l-au pregătit, se simte rănit, speriat chiar de mama în care a avut încredere și de aceea îi retrage temporar iubirea. Se simte atacat de mamă și de aceea o refuză și o atacă la rândul său. Pe acest fond se poate instaura între mamă și copil un joc al depresiei și agresivității, al luptei, al nerecunoașterii.

În aceste situații, copilul are manifestări sadice față de bebeluș, din frustrare și copleșire. Arată că el însuși se simte agresat de prezența celui mai mic și de aceea îi răspunde agresiv. În aceste stări agresive și de regresie, copilul are nevoie de înțelegere și nu de învinovățire.

Există anumite etape ale traumei prin care trec toți copiii, într-o măsură mai mică sau mai mare:
1. Bucurie și surescitare – e ceva nou, va primi cea mai frumoasă și mai performantă jucărie de până acum.
2. Uimire – bebelușul vine acasă și toată lumea e atrasă ca un magnet de el, iar copilul nu înțelege ce are așa interesant această jucărie care se pare că nu prea poate să facă nimic.
3. Negare – de fapt nu are niciun frate cu adevărat – e o păpușă ”nevie” pentru distracția momentană a mamei (etapa testării)
4. Fantasmarea unor soluții – copilul se gândește cum ar putea scăpa de ”năpastă” pentru ca totul să reintre în normal – etapă în care comportamentul este cel mai adesea maniacal (recentrarea atenției părinților prin regresie sau gânduri de eliminare a intrusului).
5. Depresia – copilul își retrage dragostea, se simte urât, pare bolnav, chiar se poate îmbolnăvi, se simte fără vlagă, nu mai face mofturi
6. Simptomul – se manifestă psihic -temeri, frici, vinovății, inhibiții sau fizic- îmbolnăviri, pentru a cere ajutor părinților
7. Recuperarea de sine și adaptarea la situație – reîncepe să le acorde credit părinților, începe să vadă avantaje în noua situație, își acceptă fratele
Din tot acest parcus, singura care poate lipsi e simptomul. Probleme apar atunci când copilul se cantonează într-o etapă și parcursul nu se realizează până la sfârșit.

De ce este vestea primită diferit de la caz la caz?

Reacția primului copil la vestea sau apariția bebelușului diferă mult în funcție de vârstă, de personalitate, de felul în care a fost pregătit (deci de priceperea părinților) și de condițiile mediului familial (felul în care sunt împărțiți în camere membrii, starea civilă a părinților, relația dintre părinți, relația anterioară a copilului cu părinții, existența unor piloni de sprijin din afară – bunici, unchi, mătuși).

Un exemplu

Am în terapie o familie care are o problemă la apariția celui mic. Anume, de când a apărut bebelușul, băiatul mai mare (5 ani) a devenit foarte agresiv cu ei, refuză aproape orice îi propun părinții, chiar și lucrurile care îi plăceau înainte. De la mâncare, la activități, la a face pipi. Unde? Doar acasă, pentru că la grădiniță nu avea nicio problemă, acest lucru indicând clar unde era hiba.

Așa cum spune teoria, părinții n-au mai avut timp de el, ba chiar spun că 70% din atenția lor e îndreptată spre bebeluș, iar restul…înțelegeți. Comportamentul față de frățiorul de 6 luni e instabil – când se manifestă afectuos, când îl împinge. Când nu este în preajma lui spune adesea ”Cât aș vrea să fie luat pe o barcă și să fie dus departe și să rămânem doar noi!”. După cum vedeți este prins în etapa fantasmării unor soluții pentru a scăpa de ”năpasta” care a venit peste el.

Rolul meu în consilierea parentală a fost în primul rând să ajut părinții în a găsi soluții de a îi acorda timp mai mult, și de a găsi activități 1-1. De asmenea, în terapia individuală cu copilul a fost important să îi acord un spațiu în care acele fantasme ale lui să se exprime simbolic prin jucării, fără a-l învinovăți și a-l reprima. Aceste lucruri au făcut ca în câteva săptămâni situația să se stabilizeze remarcabil.

Relaţia părinte-copil

Despre relaţia dintre părinţi şi copii s-a scris foarte mult şi s-au realizat multe cercetări în ultima vreme. Se ştie deja, de foarte mult timp, că părinţii reprezintă primul model social de influenţare a copiilor şi că aceştia contribuie la formarea concepţiei despre viaţă, a modelului de comportare şi de relaţionare a copiilor.

Modelele educaţionale aplicate de părinţi în relaţiile cu copii pot avea influenţe negative asupra dezvoltării personalităţii acestora. Din acest motiv este important ca părinţii să găsească un echilibru în ceea ce priveşte organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia.

Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se simtă în siguranţă şi de o comunicare eficientă cu părinţii săi. Acest lucru este posibil dacă aceştia din urmă sunt atenţi la nevoile copilului, se preocupă de educaţia lui, dacă dau dovadă de înţelegere, sunt afectuoşi şi calmi şi participă la evenimentele importante din viaţa lui. Totodată, este necesar ca părinţii să fie fermi, să stabilească limite şi să nu lase copilul să facă tot ceea ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite printr-o comunicare adecvată părinte-copil.

Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă, care începe să se construiască încă din primele zile de viaţă ale copilului şi care impune foarte multe condiţii-răbdare, dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste, comunicare şi tot aşa mai departe. Această relaţie se bazează atât pe comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte.

Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi pentru dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia şi anume:

respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea celorlaţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri;

sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât mai mult în părinţii lor. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate;

acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale cât şi prin încurajări nonverbale. Din acest punct de vedere, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În timp, această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat sau a i se aduce din nou reproşuri;

dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i mintă sau, mai rău, sa-i respingă;

răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să înţeleagă de ce este necesar acel lucru;

timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă;

corectitudinea: este important ca, copii să cunoască regulile iar, o dată ce acestea au fost stabilite (în colaborare cu copii), aplicarea lor să fie corectă şi constantă;

înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi.

Bineînţeles lista de mai sus poate continua iar motivul pentru care am adus în discuţie aceste nevoi emoţionale ale copiilor nu este întâmplător deoarece tot mai mulţi părinţi tind să le piardă din vedere şi să se axeze doar pe satisfacerea nevoilor de bază ale copilului – hrană, sete, îmbrăcăminte, locuinţă, somn. În prezent, părinţii sunt foarte interesaţi de aspectul financiar, muncesc mult, uneori toată ziua, motivaţi de gândul: ”copilului meu să nu-i lipsească nimic!” şi, ca atare, nu mai au când să construiască o relaţie cu copilul lor, nu mai au când să discute cu el şi să-l asculte, să-l cunoască şi să-l facă să aibă încredere în ei . Copilul îşi vede din ce în ce mai puţin părintele, este singur majoritatea timpului, dacă este mai mic, sau îşi petrece toată ziua în compania calculatorului sau a prietenilor, dacă este mai mare.

Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită multă muncă şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de a desfăşura această muncăşi de a depune un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de important pe care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii, poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă de viaţă şi o personalitate deja formată.

Foarte mulţi autori au formulat tot felul de sfaturi şi recomandări pentru părinţi, mai ales, şi pentru copii, cu scopul de a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai armonioasă şi o comunicare cât mai eficientă. Dar, pentru că obiectivul nostru în această lucrare este acela de a evidenţia şi argumenta propriile noastre idei asupra acestei problematici, vom trece, în rândurile de mai jos, la enumerarea propriu-zisă a acestora.

Pentru că relaţia părinte-copil este deosebit de complexă şi implică foarte multe aspecte, ne vom concentra atenţia doar asupra unora dintre acestea, acelea care, în opinia noastră, ar fi mai importante. De exemplu: ce poate face un părinte pentru a comunica eficient cu copilulsău? Iată o întrebare la care vom încerca să formulăm unele răspunsuri în continuare.

Părinţii, în general, au tendinţa de a discuta cu copii lor despre notele pe care le-au obţinut la şcoală, despre temele pe care le au, despre cât, cum şi la ce materii au învăţat sau motivele pentru care nu au învăţat, adică, cu alte cuvinte, despre temele pe care îi interesează mai ales pe ei ca părinţi, comunicarea axându-se, în astfel de situaţii, mai ales pe emiţător – de obicei părintele şi mai puţin pe receptor – copilul. Pentru ca părinţii să aibă o comunicare eficientă cu copii lor, acest lucru, din păcate, nu este suficient. Părinţii trebuie să fie conştienţi nu numai de importanţa lor ca emiţători ai unui anumit mesaj, ci şi de cea a emiţătorului pentru că, în funcţie de feedback-ul oferit, se poate observa dacă mesajul a fost clar, concis şi corect înţeles de emiţător. Copilul va comunica cu plăcere cu părintele său dacă temele de discuţie vor fi de interes comun şi dacă părintele nu va domina discuţia, va avea răbdare şi o atitudine deschisă, nu va ridica vocea şi îşi va asculta copilul, va oferi exemple şi se va asigura că mesajul său a fost corect înţeles. Aceste lucruri îl vor face pe copil să aibă încredere în părintele său, să fie sincer cu el şi să nu îl mintă, să-i ceară ajutorul atunci când are nevoie şi să ştie că se poate baza pe acesta.

Un alt aspect care ţine de comunicarea dintre părinte şi copil este acela că, în discuţiile avute cu copii lor, părinţii vorbesc foarte mult despre ceea ce simt, despre modul în care s-au simţit într-o anumită situaţie, despre ”suferinţa”, ”ruşinea” sau ”indispoziţia” pe care le-a creat-o un anumit comportament al copiilor lor sau o anumită acţiune, pierzând din vedere faptul că şi aceştia au sentimente şi emoţii şi că, poate, şi pentru ei acele acţiuni au fost dificile, ruşinoase sau dureroase.

Părinţii nu trebuie să uite că şi copii pot avea momente de nelinişte, de îngrijorare, de nesiguranţă sau de tristeţe, de neâncredere în propriile puteri sau de incertitudine, în astfel de momente fiind cu atât mai important ca ei să fie lângă copii lor, să-i sprijine, să aibă încredere în ei, să-i asculte şi să-i încurajeze. Un copil care observă că părinţii săi sunt alături de el doar în momentele în care are succes sau atunci când face lucrurile ”corect”, îşi va crea o imagine greşită despre părinţii săi, încercând ca, în timp, sa evite cât mai mult discuţiile cu ei. O astfel de situaţie duce, foarte probabil, la tensionarea şi deteriorarea relaţiilor dintre cele două părţi şi, ca urmare, şi a comunicării, constituind obstacole în comunicare părinte-copil.

Toate acestea ne fac să vedem, încă o dată, faptul că nu se poate consolida o relaţie armonioasă între părinţi şi copii şi, ca urmare, nu poate exista o comunicare adecvată între cele două părţi, dacă părinţii nu dau dovadă de încredere în copii lor, adică dacă nu ţin cont de opiniile şi ideile lor, dacă nu îi sprijină în deciziile pe care le iau, dacă nu sunt alături de ei la ”bine” şi la ”greu”.

Un alt aspect care ţine de relaţia dintre părinte şi copil este acela că aceasta ar trebui să se bazeze pe toleranţă şi nu pe agresivitate, forţă. Limitele toleranţei trebuie, totuşi, să se situeze la nivelul la care să nu devină nocive pentru copil şi să nu se transforme în nepăsare, indulgenţă necondiţionată. Părinţii nu pot comunica cu copii lor prin ţipete, crize de isterie, îmbrânceli, lovituri sau pedepse drastice, precum nu pot realiza acest lucru nici prin indiferenţă, supraprotecţie, absenţa regulilor, a responsabilităţilor sau a sancţiunilor.

Dar relaţia (comunicarea) părinte-copil nu presupune numai respectarea cerinţelor mai sus prezentate ci a şi multor alte condiţii, dintre care am dori să le mai amintim pe următoarele:

  • copilul are nevoie de intimitate, la fel ca orice alt individ, astfel că este important ca părinţii să-i respecte intimitatea, fapt care îl va face pe copil să aibă încredere în părinţii săi şi să comunice cu aceştia;

  • este necesar ca părinţii să ţină cont şi de nevoile copilului lor atunci când vor impune reguli şi norme; de asemenea, pe cât posibil, acestea nu vor fi impuse în absenţa copilului ci împreună cu acesta deoarece în acest fel le va înţelege mai bine, va fi mai responsabil şi se va angaja în respectarea lor;

  • părinţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă. Pot realiza acest lucru prin încurajări şi aprobări verbale şi/sau nonverbale, complimente, prin asigurarea copilului că arată bine şi că este capabil de performanţe şi realizări deosebite, că este isteţ şi descurcăreţ. Totuşi, părinţii nu vor exagera în această privinţă cunoscut fiind faptul că insistarea pe aceste aspecte îl pot frustra pe copil şi poate avea mai mult efecte negative decât pozitive;

  • chiar dacă părinţii nu sunt de acord cu prietenii copilului sau cu participarea lui laactivităţile de grup, vor încerca să accepte acest lucru sau, acolo unde este cazul, vor discuta cu acesta despre eventualele riscuri şi pericole, dar pe un ton calm şi liniştit, cu o voce caldă şi înţelegătoare;

  • una, poate, dintre cele mai importante condiţii ale unei bune relaţii părinte-copil, ca de fapt în oricare altă relaţie, este aceea că părintele trebuie să arate afecţine faţă de copilul său. Dar ce înseamnă, de fapt, să fii afectuos cu copilul tău? A fi afectuos cu copilul tău însemnă foarte multe lucuri, de care am mai vorbit deja pe parcursul lucrării noastre şi pe care trebuie să le amintim ca să înţelegem cât mai bine semnificaţia acestui cuvânt. Astfel, o relaţie caracterizată prin îmbrăţişări, zâmbete, strângeri de mână, încurajări, săruturi are foarte multe şanse de a persista în timp şi de a se dezvolta decât o relaţie care se caracterizează prin critici, ţipete, jigniri, lipsa atingerilor fizice sau a încurajărilor. Nu este vorba de a-ţi răsfăţa copilul ci de a veni în întâmpinarea nevoilor sale fireşti despre care am mai vorbit deja.

Toate ideile de mai sus nu au cum să nu te facă să vezi şi să înţelegi că în cadrul relaţiei părinte-copil este foarte importantă comunicare. Pentru o comunicare eficientă părinte-copil sunt necesare mai multe lucruri din partea părinţilor, mai ales: efort, răbdare, mesaje clare şi concise, atenţie, afecţiune, timp, respect şi încredere. Toate acestea pot asigura evitarea obstacolelor în comunicare, feedback şi alterarea rolurilor de emiţător şi receptor la cei doi parteneri ai comunicării.

                                                                                                    Psih.Veronica Constantin