„Terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos si (ne)ciudat”

Despre minunatiile terapiei prin metafora a scris mama Verei (fetita cu sindrom Asperger despre care am mai scris aici) foarte frumos pe blogul ei:

„Terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos si (ne)ciudat

http://sindromasperger.wordpress.com/2011/11/14/terapie-prin-decodificarea-simbolurilor-povestea-copacului-frumos-si-neciudat/

Metafora, ca mijloc de expresie a unei interiorități speciale, devine din ce în ce mai limpede cea mai eficientă cale de a pătrunde în miezul personalității ei. Poveștile Veronicăi (care rareori conțin personaje reale ca atare, ea având o deosebită nevoie de a personifica totul) se intensifică tot mai mult deschizând porți și spargând lacăte grele către sinele ei.

Ultima poveste vorbește (așa cum i-a sugerat Ana Mintici într-o ședință de terapie) despre ea insăși și părinții ei, despre legătura dintre noi. Este o poveste în urma căreia am rămas multă vreme tăcută, cu nodul în gât și neștiind cum să gestionez această enormă cantitate de “mult interior” care ne copleșește cu profunzimea semnificațiilor lui.

In orice caz, eu și Ana am ajuns împreună la concluzia fermă că aceasta și nu alta este frecvența pe care trebuie “să cântăm” pentru ca Vera să audă muzica noastra. Metafora, citirea printre rânduri a creațiilor ei simbolice reprezintă drumul cel mai sigur către înțelegerea și ajutarea Veronicăi.

Povestea albinelor dansatoare și a copacului frumos și (ne)ciudat
Poveste compusă în data de 11. 11. 2011

Două albine dansatoare dansau până văzuseră un copac și se opriră. Ce copac ciudat este acolo! Un copac frumos, ni se pare nouă. Copacul acela ciudat… dar totusi nu e ciudat, șoptiră albinele dansatoare.
Apoi cele două albine au plecat și s-au întors la copac dar era o poartă mare incuiată de care nu puteau trece ca să ajungă la copac. Albinele aveau cheia. Dansul lor era cheia de la poarta mare incuiata.
Atunci a apărut și personajul magic care a dat la o parte poarta încuiată și albinele au putut ajunge la copacul frumos și (ne)ciudat.

Așadar Vera, copacul. Dansul albinelor, armonia cuplului de părinți reprezintă cheia cu care se descuie poarta mare către copac. Plus ajutorul neprețuit al personajului magic, terapeutul. Familia ei, două albine dansând. Cuibul perfect, stupul. Locul unde se face singurul aliment care nu se strică niciodată. Alimentul miraculos, cu atâtea proprietăți terapeutice, atât de hrănitor.
Ce copil fericit… Doamne! Multumesc…”

Multumesc mamei Verei pentru sensibilitatea cu care scrie aceste relatari atat de utile.

Psih.Ana Maria Mintici

Marturii despre o fetita rupta din soare

Acesta este titlul blogului de unde va invit sa cititi fragmente din viata unei minunate fetite pe care o am in terapie si a carei mama scrie despre experientele fiicei ei. Ea este diagnosticata cu sindrom Asperger dar sunt multe elemente care adesea o scot din categoria sindromului iar parintii adesea glumesc spunand ca este „sindromul Vera”. Acest blog este incarcat de emotie si de intelegere din partea mamei pentru fiica ei, si il recomand atat colegilor psihologi cat si parintilor. Pe aceasta cale voi mai transmite admiratia mea fata de mama Verei, care este un exemplu de daruire, acceptare si intelegere, si de la care parintii cu copii cu tulburari din spectrul autist ar avea multe de invatat.

Voi incepe cu un articol recent:
http://sindromasperger.wordpress.com/2011/10/27/a-gresi-e-omeneste/

Psih.Ana Maria Mintici

„a gresi e omeneste

Oricare ar fi greseala pe care o faci fata de ea, Vera te iarta din tot sufletul, mai ales atunci cand recunosti simplu, am gresit.

Desigur, are si ea niste limite. Daca greseala frizeaza un absurd inteles numai de ea, daca vreun algoritm este nemilos incalcat, daca elementele unei enumerari au fost inversate sau omise, daca folosesti fraze incomplete, daca sesizeaza orice mica eroare de comportament sau de exprimare, daca ordinea din mintea ei este amenintata sau atacata cu dezordinea unui “haos lumesc” – atunci ajunge in “punctul critic” si “nelinistea” se poate dezlantui ca o furtuna pe mare. Insa de multe ori, cand te astepti sa fie suparata pe buna dreptate, cand te simti cu musca pe caciula, exact atunci te uimeste cu un switch intelept catre pacea interioara si catre iertare.

Azi, in agitatia punerii in scena a unor piese de teatru, Tom a gresit niste cuvinte, rostindu-le stalcit, eronat. Pardon, s-a scuzat el imediat (stiind ca o crima sau o silaba asezata gresit in cuvant este acelasi lucru pentru ea), iarta-ma Vera, a gresit tati.
“Nu-i nimic”, l-a tintuit ea cu privirea (in ciuda sindromului).
Am invatat azi la cursul de arta ca a gresi e omeneste si ca daca cineva n-ar mai gresi, atunci el nu ar mai fi om.

Tom a amutit. Eu stiam de la terapeuta noastra Ana Mintici ca ii vorbise astazi Veronicai despre greseli si acceptarea lor. Dar, asa cum m-am minunat de multe ori pe parcursul acestei terapii, ma emotioneaza si ma lasa perplexa felul plenar in care Vera se umple de aceste mesaje, si le insuseste restructurandu-si sinele si redand informatiile intr-o forma uimitor de corecta, complexa si eficienta.

Asa cum spuneam la inceputul acestui blog, de multe ori simt ca traim pasind de pe palierul unei asa-zise anormalitati, mereu in cate o camaruta a fericirii… „

Recenzie: Ruediger Dahlke – Boala ca sansa. Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii.

Oare ce sansa iti pot oferi suferinta, durerea, chinul, boala? Te intrebi perplex si neincrezator cand vezi titlul cartii lui Dahlke: Boala ca sansa. Mereu ne-am temut de boli, uneori pana la ipohondrie, si este greu sa gasesti raspunsul unei astfel de intrebari paradoxale. Sansa despre care vorbeste Dahlke este cea de a te cunoaste, de a veni mai aproape de tine, de a te descoperi, de a descifra mesajele pe care ti le transmite corpul. Adesea el este un indicator al trairilor si framantarilor noastre interioare, mai fin decat am putea vreodata sa credem.

Pentru a porni la drum in a intelege sansa pe care ne-o ofera boala, trebuie intai sa intelegem un lucru fundamental despre pasivitatea vs activismul corpului nostru. Adesea ne raportam la noi ca fiind complet vulnerabili in fata bolilor si absolut pasivi: M-a luat raceala. Ei bine, corpul nostru are posibilitatea de a lupta cu foarte multi virusi si germeni – imunitatea noastra este foarte puternica, daca suntem intr-un foarte bun echilibru trup – psihic. Dar atunci cand ceva ne supara, trupul nostru isi scade imunitatea si lasa sa se dezvolte un simptom al supararii.

“ Ce vizeaza simptomul? Unde vrea sa-l duca pe cel afectat? Exemplu de raspuns: sa-si marturiseasca siesi ca i-a ajuns si vrea sa scape de agresiuni.”

Un exemplu al descifrarii mesajului ascuns al trupului transmis prin boala este cel al banalei raceli – simptom la care se referea Dahlke in acest citat. Astfel, raceala ne transmite ca refuzam contactul cu exteriorul, si il realizam doar agresiv: tuse, stranut, scuipat. Refuzam contactul tocmai din cauza unei suparari pe lume, si actul inchiderii in sine e manifestat chiar de inchiderea corpului: caile de comunicare sunt blocate. Dahlke arata cum se deruleaza un ritual de retragere: ritul cere ca racitul sa fie trimis acasa, in singuratate, in consecinta departe de atacurile care l-au suparat. Mai mult, daca nu se intampla aceasta, cei afectati refuza amabil contactul “ Nu va apropiati de mine, sunt racit!”.

Pe modelul acesta isi construieste autoarea cartea, analizand in profunzime cancerul si apoi luand corpul de sus in jos – din cap pana-n picioare – si discutand semnificatia tuturor afectiunilor care pot aparea la in fiecare zona a trupului – de la par pana la bataturile din talpa. Mai pe larg, Dahlke ne ajuta sa descifram mesajele capului, sistemului nervos, gatului, coloanei vertebrale, umerii, bratele, mainile, pieptul, abdomenul, bazinul, picioarele si labele picioarelor. Apoi, in partea a doua a cartii, ne ofera o introducere in filosofia semnificatiei si interpretarii bolilor.

Cartea este usor de citit si ar putea fi pusa cu usurinta ca lectura obligatorie langa “Medicina pentru toti” care exista intr-o forma sau alta in orice casa. Ar trebui sa incepem sa ne vindecam psihicul intai, si apoi corpul, si am vedea astfel cum se raresc considerabil afectiunile celui din urma, intrucat corpul nu este decat tabloul psihicului. Cartea lui Dahlke ne ofera o cale de acces spre sufletul/psihicul nostru, prin intermediul corpului nostru, o cale neconstientizata de multi dintre noi, pe care trebuie sa incepem sa o batem necontenit pentru a ne intelege si a ne fi cu adevarat prieteni.

Psih. Ana Maria Mintici

Jocurile online – „Spaţii în care viaţa materială se extinde”

Articol aparut in: Dilema Veche nr.389, 28iul.-3aug.2011

Autor: psih. Ana Maria Mintici

La nivel mondial, jocurile virtuale precum World of Warcraft, EVE Online sau Second Life înregistrează zilnic aproape 20 de milioane de utilizatori distincţi. Ei interacţionează, colaborează şi formează relaţii prin intermediul avatarurilor lor, în ceea ce se numesc MMORPG-uri (Massively Multi-User Online Role-Playing Games).

Jocurile virtuale sînt adesea acuzate ca fiind doar o evadare din viaţa materială. Eu, una, cred că acestea sînt mai mult de atît, avînd în vedere comunităţile create în joc care se transpun uneori şi în viaţa reală. Cercetători ai acestor spaţii virtuale au arătat că identităţile şi experienţele noastre virtuale nu sînt separate de identităţile şi experienţele lumii materiale. Ele coexistă şi co-evoluează pe măsură ce se modelează una pe cealaltă. MMORPG-urile nu sînt atît o nouă formă de joacă, pe cît un nou mediu de comunicare care permite alte forme de identitate şi interacţiune socială. Mai mult de atît, abilităţi şi competenţe descoperite şi exersate în joc transpar în viaţa materială la fel de des cum se întîmplă şi reversul.

Jucătorii pot juca singuri, dar este mai avantajos să joace în grupuri, numite ghilde, clanuri sau corporaţii. Acestea sînt comunităţi persistente cu structură prestabilită, create de către jucători, cu o combinaţie echilibrată de roluri. Membrii corporaţiei Romania Renegades din EVE Online, formată în 2004, spun adesea că sînt o comunitate, o familie. Comunitatea este coezivă tocmai pentru că se prelungeşte în planul material. Adesea, referirile la calitatea grupului sînt direct legate de contactul nemijlocit, din viaţa reală: Pe noi ne leagă ceva, ne cunoaştem. Noi ne jucăm pentru noi, pentru grupul ăsta. Mie îmi place o dată la două săptămîni să-l pup pe chelie pe H. (J.,32).

Jucătorii se întîlnesc o dată la două săptămîni şi merg la grătare, cel mai adesea la liderul alianţei acasă, unde se strîng de obicei între 10 şi 20 persoane. O dată pe an, în februarie, se organizează o întrunire mai mare cu un ansamblu de corporaţii, numit alianţa Romanian Legion, cînd se face o excursie într-un alt oraş din ţară sau străinătate. Grupul acesta activează precum capital social, întrucît membrii se ajută adesea în viaţa materială, în funcţie de profesiile pe care le au. Statisticile arată că utilizatorul obişnuit al acestor jocuri online petrece săptămînal aproximativ 17 ore în spaţiul virtual, asta însemnînd cam două ore şi jumătate pe zi. Extremele ajung undeva la 8 ore pe zi, ceea ce echivalează cu un job full time, făcîndu-ne să ne întrebăm oare ce anume îi motivează pe jucători? Unii spun că jocurile acestea sînt doar pentru copii şi adolescenţi, însă realitatea este un pic diferită. În EVE Online, de exemplu, joc care adună 60.000 de utilizatori zilnic, media de vîrstă a jucătorilor este de 27 de ani. De asemenea, aceste jocuri sînt adesea practicate în familie: soţi, fraţi sau părinţi cu copiii lor. Cercetătorii au listat ca motivaţii principale de a juca MMORPG-uri: realizările (dorinţa de a deveni puternic prin acumularea de iteme, de resurse şi atingerea unor obiective înalte), socializarea (dorinţa de a interacţiona cu alţi jucători şi de a forma relaţii importante, suportive, care implică dezvăluirea preocupărilor din viaţa materială), explorarea, manipularea (plăcerea de a-i păcăli, aţîţa, domina şi dezamăgi pe ceilalţi) şi imersiunea (bucuria de a fi într-o lume fantastică, precum şi de a fi altcineva). Întrucît utilizatorii sînt conştienţi că acest timp petrecut în realitatea virtuală trebuie sacrificat din viaţa materială, un jucător din EVE Online spune că a făcut totuşi alegerea corectă, întrucît: EVE este un joc foarte bun, pe

principiul o pierdere cît mai mică şi o distracţie enormă. Persistă totuşi întrebarea: Jocurile virtuale creează dependenţă, dăunează? Nicholas Yee, cercetător al MMORPG-urilor, a stabilit, prin cercetările întreprinse, că 50% dintre jucătorii chestionaţi se autodeclară dependenţi de un joc MMORPG, iar 18% au considerat că le dăunează mult în educaţie, sănătate, planul financiar şi cel relaţional. Evident, situaţia de faţă arată că beneficiile aduse de joc sînt mai mari decît costurile. Unul dintre aceste beneficii este că spaţiul virtual ajută la depăşirea anxietăţilor. De exemplu, utilizatorii care se subestimează pot deveni puternici şi competenţi în acest spaţiu, depăşind anxietăţile din viaţa materială. Sau, utilizatorii care se simt subevaluaţi, neapreciaţi, în viaţa materială, pot deveni membri necesari şi valoroşi ai unor grupuri virtuale. De asemenea, utilizatorii cu o imagine de sine negativă pot alege să aibă avataruri atractive, cu reprezentări corporale pe care şi le doresc în viaţa materială. Pe scurt, aceste medii sînt seducătoare pentru unii utilizatori deoarece îi ajută să-şi controleze sau să-şi ţină în frîu anxietăţile. În jocurile virtuale se produc fenomene importante care pot crea, modela şi restructura relaţii în lumea materială. Aceste cyberspaţii sînt nu doar spaţii virtuale în care evadezi din viaţa materială, ci şi spaţii în care viaţa materială se extinde.

Aşa cum spunea şi Yee Dacă ai putea fi oricine, oriunde, ai alege mereu să fii exact cel care eşti? Presupunînd că nu sîntem constrînşi la formele umane şi la modalităţile de mişcare şi interacţiune derivate din legile fizicii, ce ne-ar opri de la a încerca altele noi? Dacă trupul este doar proteza originală (Katherine Hayles), ce ne opreşte de la a gîndi în afara trupului?

Artterapia pentru copii: abordare si tehnici experientiale.

A ajuta un copil sa creasca prin intermediul artei implica a oferi, a arata, a explica, conform lui Rubin (2005, 16). De asemenea poate insemna a privi si adesea, a astepta. De multe ori inseamna a te misca, a fi activ. Alteori inseamna a fi prezent dar discret, respectand absorbirea esentiala a celuilalt in dialogul creativ. A ajuta inseamna multe lucruri, dar intotdeauna inseamna a fi conectat la celalalt, a te comporta intr-un mod care respecta dreptul de a avea un spatiu personal si face posibil pentru client sa castige simultan control si libertate in acest spatiu.

Pentru multi copii, atat hiperactivi cat si inhibati, experimentarea unei forme mai libere de a crea, poate fi esential pentru a-i convinge ca, intr-un mod simbolic, ei pot cu adevarat sa se elibereze, sa exprime trairi puternice cu miscari libere si sa ramana in controlul impulsurilor care se dovedesc a fi nici atat de distructive nici atat de dezorganizatoare cum anticipau. Doar dupa o astfel de eliberare simbolica va putea permite familiarizarea cu experienta temuta, sa creasca. (Rubin, 2005, p.22)

Creativitatea implica cresterea personala, autoreinnoirea si autoactualizarea spune Moustakas (1977). El arata faptul ca beneficiile semnificative in constientizare si autocunoastere sunt catalizate mai degraba de sursele interioare decat de cele exterioare. De asemenea, toate fiintele umane au capacitatea de a fi creative si de a relationa autentic cu ceilalti, pastrandu-si in acelasi timp unicitatea. Moustakas sustine ca acest potential este amenintat de presiunile catre conformare exercitate de societate si de relatiile conventionale.

Creativitatea permite lumii interioare imaginative sa devina congruenta cu exteriorul, astfel incat fiecare persoana sa-si poata modela destinul. El spune ca abilitatea de a fi realmente artistul propriei lumi sociale este determinata de depasirea cu succes a provocarilor dezvoltarii din trecut. Uneori, din cauza deficientelor si problemelor din trecut, exprimarea artistica poae fi un mijloc de a redescoperi creativitatea si inovatia, desi trecerea i mai departe in relatiile sociale, nu este tocmai usor de dobandit.

Pictura, modelajul, jocul cu nisip, colajul si alte tehnici provocative experientiale sunt indispensabile in evaluarea psihodiagnostica a copiilor, ele actionand totodata si ca mijloace de suport a efectelor terapeutice. Prin aceasta, ele sunt mijloace provocative si catalizatoare ale procesului terapeutic analitic si restructurant.

Jocul are pe de-o parte functie de dezvoltare a copilului si pe de alta parte este un excelent instrument psihodiagnostic. Prin calitatea si creativitatea jocului spontan se pot identifica dezvoltarea normala sau, dimpotriva, unele tulburari. Cum se joaca copilul, cu ce se joaca, care sunt formele sale de expresie, gradul de activism, performanta, nivelul de dezvoltare cognitiva, capacitatile adaptative si creativitate in rezolvarea problemelor simple (de exemplu: folosirea jucariilor cu intentia atingerii unui alt scop decat cel pentru care a fost destinata jucaria initial), relatia cu copiii, relatia cu copii nou intalniti, reactia la persoane necunoscute, agregarea sau participarea la activitatea de grup, observarea afinitatilor, dar si a antipatiilor, comportamentul empatic, agresivitatea sau lipsa ei, toate sunt elemente care se manifesta in jocul spontan al copilului (coord. Iolanda Mitrofan, 2001).

Observatiile asupra copilului in interactiune cu membrii familiei sau cu mediul sau social sunt extrem de importante, deoarece copilul, in special pana la varsta de 6 ani, nu are posibilitatea de a verbaliza complet sau adecvat trairile, sentimentele, gandurile, atitudinile sale fata de experientele cu care se confrunta si nici dorinta de a se face inteles. Jocul este poarta de acces cea mai potrivita, spun autorii citati, catre trairile afective ale copilului: fie prin jocul spontan, jocul condus sau jocul simbolic.

Psih. Ana Maria Mintici